Privirea țintită sus,

Dar este pierdută.

O să privești spre apus,

Cu o față slută.

Capul sus, spatele drept,

Să-ntâmpini furtuna.

Dar să tragi aer în piept,

Când înfrunți minciuna.

Capul sus, omule bun,

E doar un moment.

Sigur o să pari nebun,

Și cu argument.

Dar un lucru să ții minte,

Pe acest Pământ.

Și de rămâi făr' de minte,

Să fii de cuvânt!

Visând numai Protocoale,

E ușor să ai păreri.

S-ai un soi de rezolvare,

Când te apasă dureri.

Căci „Demonul lui Socrate”,

Te veghează mai mereu.

Așa poți să-ți explici toate,

Și tot ce îți merge greu.

Vrei să vezi numai oculte,

Ce vor să te recicleze.

Trăind cu ființe inculte,

Totul o să te șocheze.

O să-ți condamni rațiunea,

Când o să-i înfunzi poteca.

Când vede doar ficțiunea,

Va lua calea lui Seneca.

Se ivește-n depărtare,

O siluetă masivă,

Care calcă pe hotare,

Evadată din arhivă.

Apariții de persoane,

Afișate-n vie ființă,

Ce aleargă după poame,

Până trec în neființă.

Monștri ce nu dețin fețe,

Fiind definiți de umbre,

Se arată prin fânețe,

Lăsând doar suflete sumbre.

Suflete, stafii, strigoi,

Pun stăpânire în noapte.

Sunt considerație eroi,

Cei ce stau când aud șoapte.

Lacrimi de ceară,

Care curg și azi.

Din zori în seară,

După doi nomazi.

Lacrimi de ceară,

Care se topesc.

Care de aseară,

Nu se mai opresc.

Lacrimi de ceară,

Care jelesc dorul.

Și-l țin în gheară,

Cum ține vântul norul.

Lacrimi de ceară,

Ce sunt tot mai rare.

Care-ncep să ceară,

Pace și îndurare.

Dimineți fără de soare,

Fiind liniște deplină.

Fără să citești din ziare,

Te trezești într-o rutină.

Să n-auzi o vorbă bună,

Să n-auzi niciun cuvânt.

Doar clopotul tău mai sună,

Când este bătut de vânt.

Unii îți mai calcă pragul,

La nevoie să-i ajuți.

Dar când este gol desagul,

Nu te văd nici de-i saluți.

Alții trec neobservați,

Deși au bune intenții.

De la drum dacă te-abați,

Nu poți să emiți pretenții.