Plutește-n derivă barca,

Fără ancoră și vele.

Nu salvează precum Arca,

Ci și îngroapă din ele.

Viitorul e prezent,

Perspectiva îngustată.

Simțul critic e absent,

Cum nu a fost niciodată.

În noapte e ger și plouă,

Și lumea se tot ferește.

Toată lumea este nouă,

Și nimeni nu mai vorbește.

S-aibă un punct de vedere,

Parcă nimeni nu mai vrea.

Nimeni nu dă și nu cere,

Dar se mai poate spera.

Mă cuprinde siderația,

Când văd multă incultură.

Când ai slabă afirmația,

Și dai degeaba din gură.

Este greu să te respect,

Dacă tu fluieri și cânți.

Poate că sunt mai direct:

N-ai cu ce să mă încânți.

Nu te pot lua în serios,

Dacă ești un măscărici.

Rămâi doar un om haios,

Dar n-ascult ceea ce zici.

Nu o să fim nici amici,

Dacă n-ai nimic de spus,

Chit că noi ne știm de mici,

Să te accept nu-s dispus.

Cine iubește Pământul,

Și vrea să îl protejeze,

Se-nțelege și cu vântul,

Ca să nu îl deranjeze.

Cine iubește natura,

Și vrea să-i fie aproape,

Tuturor le-nchide gura,

Când vor să polueze ape.

Cine iubește pădurea,

Să îi alunge pe hoți,

Când bagă în ea securea,

Pentru a câștiga zloți.

Cine iubește tranziția,

N-o să rămână de lemn.

El iubește și tradiția,

Și o s-o dezvolte demn.

A spus că este punctuală,

Și că este de cuvânt.

Dar s-a dovedit virtuală,

Că spunea vorbe în vânt.

M-a șocat, am rămas mut,

C-a venit după un ceas.

M-am mișcat în azimut,

Și-am luat-o ușor la pas.

M-a strigat în disperare,

Mi-am propus să o ignor.

Dar ea striga tot mai tare:

„Ce-ai tu e motiv minor.”

A insistat și-am cedat,

C-a venit și m-a rugat.

Înc-o șansă i-am mai dat,

Cred c-a fost mare păcat.

Frunză verde, frunză lată,

Omul nu e conștient.

Prostu-ncepe să se zbată,

Deși nu este potent.

Frunză lată, frunză verde,

Nu are nici viziune.

Pe mâna lui mereu pierde,

Că nu are rațiune.

Dar când n-ai alternativă,

Poate e bun și un prost.

Îi dai o șansă fictivă,

Și o să-i găsești un rost.

Dacă știe când să tacă,

Nu trebuie să se zbată.

Când nu știe ce să facă,

Din palme îl pui să bată.