Mulți vor să scrie istorie,

Și laude să primească.

Să se bucure de glorie,

Și interes să stârnească. 

Nu e din normal ieșit,

Să vrei să fii important.

Dar este total greșit,

Să fii mereu arogant. 

Cheia este simplitatea,

Pentru că e naturală.

Asta de-ți e calitatea,

Vei scăpa de orice fală. 

S-ai mândrie, nu prea multă,

Și multă curiozitate.

Dacă ești cel ce ascultă,

Vei obține rezultate.

Nu ca un om, ca un despot,

A condus o lume.

„Cei ce simt că nu mai pot,

Vor să se răzbune”.

Se credea un om iubit,

Precum era papa.

La popor nu s-a gândit,

Și și-a săpat groapa.

Singur și-a creat un mit,

Prin stema cu brazi.

Chiar de mult de-a adormit,

Unii-l plâng și azi.

Nu știu de ce îi duc dorul,

Nici nu vreau să știu.

Știu că s-a trezit poporul,

Dintr-un brun sicriu.

„Doamne, dă-mi un cozonac,

Și-un vin de-ăla bun!

Să pot sta într-un conac,

Lângă un ceaun.”

„Dă-mi, Doamne, și porc pe masă!

Să fie belșug.

Sunt sărac și-am gheata roasă,

Dar nu trag la plug.”

Dă-mi, Doamne, puțină minte!

S-am ceva sub plete.

Să nu mai rostesc cuvinte,

Demne de regrete.

Doamne, lasă-mi masa goală!

Dar să-i văd pe-ai mei.

Parc-am cea mai gravă boală,

De când mi-i tot iei.

Prin pădure sunt poteci,

Care duc spre ei.

Decizi dacă vrei să treci,

Printre crengi de tei.

Toate te conduc în crâng,

Te duc la haiduci.

Trebuie să fii nătâng,

La ei să te duci.

C-au prădat case și sate,

Au bătut boieri.

Le-au luat averile toate.

Parcă a fost ieri.

Oamenii din acest loc,

Sunt cuprinși de frică.

De ei nu vorbesc deloc,

Că țara e mică.

Roagă-te, bade, la sfântul,

Să dea iarăși ploaie.

Și să mai oprească vântul,

Că fața mi-o taie. 

Să plătești la mănăstire,

Să se-ntoarcă nora.

Și să-mi dea popa de știre,

Unde-mi este sora. 

S-aprinzi lumânări la vii,

Și două la morți.

La mine când vrei să vii,

Cămașă să porți. 

Eu te voi primi în casă,

Ca pe soțul meu.

Și când ceva te apasă,

Să îmi spui mereu.